Și, firește, pentru a face câte un update atemporal. De curând, de un asemenea scenariu, s-a ocupat ”Animal Planet”, lansând în luna mai 2012 un documentar cu titlul ”Mermaids: The body found”. Filmul, creat de Charlie Foley, începe cu o plajă plină de balene eșuate din Washington. Doi copii curioși se plimbă printre cadavre. La un moment dat, de sub o grămadă de fragmente de alge și de plante marine aduse de valuri, zăresc o mână cu degetele unite de o membrană. Mâna aceea s-a mișcat și parcă implora ajutor. Potrivit cercetătorilor, de vină ar fi aparatura Marinei, prin utilizarea efectivă a unui sonar stresant pentru mediul acvatic. Unii oameni de ştiinţă îl suspectează de contribuirea la eșuarea, de-a lungul timpului, a mii de balene sau delfini pe marile plaje ale oceanelor. ”Național Oceanic și Atmospheric Administration” (NOAA), a adus drept argument înregistrarea unui sunet suspect numit ”Bloop”, care a fost captat în Oceanul Pacific, în sud vestul vârfului Americii de Sud, în 1997.
Sursa sunetului a rămas necunoscută. Ar putea fi un sunet emis de către un animal uriaş ascuns în străfundurile oceanului. Este mult mai puternic decât toate sunetele emise de orice creatură cunoscută de pe Pământ. Este prea puternic chiar și față de cel al balenelor. În 1960, US Navy a plantat o serie de microfoane subacvatice, sau hidrofoane, în jurul globului pentru a urmări submarinele sovietice. Reţeaua a fost cunoscută sub numele de ”SOSUS” (Supraveghere a Sistemului de Sunet). Staţiile de ascultare se aflau la sute de metri sub suprafața oceanului, la o adâncime în care undele sonore devin captive în stratul de apă cunoscut sub numele de "canal de sunet profund". Cele mai multe dintre sunetele detectate provin de la balene, nave sau de la cutremure, dar unele zgomote de foarte joasă frecvenţă s-au dovedit derutante sau necunoscute.
Mai sunt semnalele de tren, fluiere, ascendente și chiar un fel de ”muzică gregoriană”, curenţi oceanici, activitate vulcanică. Undele sonore sunt aproape la fel ca amprentele vocale, specialistul se uită la caracteristici și spune: "Există o balenă albastră, există o focă, există o barcă, există o balenă cu cocoaşă etc”. Dar unele sunete rămân un mister. Ca ”Bloop”, de exemplu, sunetul unui misterios monstru din adâncuri. Apele planetei noastre ascund creaturi enigmatice, mai mult sau mai puțin adevărate. ”Sirenele au existat cu adevărat în trecutul îndepărtat și mai mult de atât ele au fost înrudite cu oamenii. Este o teorie radicală în legătură cu evoluţia oamenilor, dar am abordat un vechi mit şi i-am urmărit originile”, este de părere Charlie Foley. ”Sirenele au existat și arătau ca nişte oameni cu coadă de peşte, care aveau organe reproductive asemănătoare fiinţelor acvatice și năşteau.
Concluzia se datorează asemănărilor pe care omul modern le are cu fiinţele subacvatice. Cel mai bun exemplu este pielea dintre degete dar și stratul subcutanat de grăsime. Mai mult decât atât, oamenii mai deţin și abilitatea înnăscută de a-şi ţine respiraţia sub apă aproape 20 de minute”. Sunt prezentate chiar și câteva înregistrări audio subacvatice, despre care se crede ca ar fi fost produse de sirene. Se pare că noi am fi trecut și printr-o fază "acvatică" a evoluției noastre, în transformarea de la maimuță la om. ”Nici că se putea mai mult de atât”, se discută pe forumuri despre acest documentar, care a stârnit pentru unii o oarecare dezamăgire. ”Oamenii se trag din maimuțe, sirenele se trag din «maimuțe marine», bigfoot se trage dintr-o maimuță mai mare, extratereștri probabil se trag din niște «maimuțe planetare»”.
Documentarul face o trimitere la faptul că balenele nu au fost singurele creaturi eșuate pe plajă; doi băieţi, din statul Washington, au prins camera telefonului mobil o mână care se întinde spre ei, având degetele unite cu o membrană. De asemenea, a fost găsit, în interiorul unui rechin din Africa de Sud, fragmente dintr-un corp uman cu coadă de pește. Mitologia greacă este plină de creaturi semi-umane cu cozi de peşte, iar poetul antic Homer descrie în “Odiseea” episodul întâlnirii lui Ulise – după războiul troian - cu ”femeile mării”, care ademeneau cu glasurile lor navigatorii. Ulise şi tovarăşii săi reuşesc să scape urmând sfatul vrăjitoarei Circe: se leagă zdravăn de catarg, pentru a nu putea părăsi corabia, şi-şi astupă urechile cu ceară, ca să nu audă primejdiosul cântec vrăjit.
Ele sunt prezente și în miturile incașe, în civilizația mesopotamiană și în legendele din nordul Siberiei. O autoritate a antichității romane, Pliniu ce Bătrân, naturalist riguros în afirmațiile și cercetările lui, scria în a sa "Istorie Naturală": "În ce privește sirenele, zvonurile despre ele nu sunt povesti născocite, ci adevărul curat. Ele există în realitate ( ... ). Tot trupul le e zbârlit și solzos, în partea de sus amintind de un corp feminin. Sirenele locuiesc în mare, în preajma țărmurilor. Vocile lor liniștite, tânguitoare pot fi auzite și ziua." Cristofor Columb nota într-unul dintre rapoartele sale că la data de 4 ianuarie 1493, el şi echipajul său au observat trei asemenea făpturi -“nu atât de atrăgătoare precum cele pictate de oameni, cu toate că faţa lor semăna mult cu cea a omului”- care se jucau în valuri, undeva în apropierea insulei Haiti.
Dar naiadele marii nu s-au cantonat în antichitate. În 1608, ele au fost văzute de Henry Hudson, unul dintre cei mai vestiți navigatori din istorie. În 1714 au fost semnalate în apropierea insulelor Hawai, iar în 1790 o sirena moartă a fost găsită pe un țărm din Thailanda. Cea mai completă relatare datează însă din anul 1883, când trei marinari englezi, care navigau pe un vas de-a lungul coastelor Scoției au capturat o făptură fabuloasă, jumătate femeie, jumătate pește (cu cap și tors de femeie și coadă de pește), care se încurcase în plasa lor de pescuit. Conform relatărilor pasagerilor aflați la bord, cei trei marinari ar fi adus captura pe punte, observând-o vreme de aproape trei ore, după care i-au redat libertatea, convinşi fiind că e o divinitate a mării.
Cât a durat ciudatul eveniment, bizara creatură a scos sunete plângăcioase și stinse, fără să încerce, să scape din plasa. Întorși la țărm, căpitanul vasului și unul dintre mateloți au relatat întâmplarea autorităților portuare. Evenimentul a stârnit mare rumoare în epocă, martorii întâmplării fiind audiați îndelung de un profesor de la departamentul de istorie naturală a universității din Edinburgh (Scoția). Conform mărturiilor înregistrate, în împrejurările de atunci, rezultă că sirena măsura o lungime de un metru, că partea de sus a trupului era de femeie, cu sânii voluminoși. Fața, fruntea și gâtul erau scurte, ca la maimuțe, în vreme ce gura și buzele erau de formă perfect omenească. Partea de jos a trupului avea forma de pește, terminata cu o coadă ca de rechin.
În celebra sa lucrare "History of the Whales and Seals" (Istoria balenelor și a focilor) publicată în 1839, referindu-se la incidentul petrecut în apropierea coastelor scoțiene, zoologul Robert Hamilton scrie: "Scepticismul obișnuit al științei nu-și mai are locul în acest caz. Ar fi absurd să susținem că este vorba despre foci sau despre alte animale marine, deformate de imaginația înfierbântată. Cei șase martori sunt marinari (in frunte cu capitatul lor) și nu pot fi bănuiți de inclinații poetice". Numeroasele apariții de creaturi cu înfățișare umană, care trăiesc în oceane și mări, au un strămoș ilustru: ”Oannes”, o divinitate sumeriană, cu aspect de acvanaut, descris într-un portret memorabil de Eusebiu din Cesareea: "Un animal cu rațiune umană, numit ”Oannes”, s-a ivit venind din Golful Persic.
Trupul lui semăna cu cel al unui pește. Sub capul său de pește, avea al doilea cap omenesc. Vocea și graiul îi erau articulate. Făptura aceasta stătea de vorbă în timpul zilei cu oamenii, însă nu mânca deloc. Ea îi învăța scrierea, științele și felurite arte ( ... ). Iar la asfințitul soarelui, făptura aceea se cufunda iarăși în mare, petrecându-și noaptea în adâncuri". Mai puțin erudite decât strămoșul lor din epoca sumeriană, sirenele din ultimele veacuri ale mileniului nostru îi impresionează la fel de puternic pe cei care le întâlnesc. Așa cum s-a întâmplat în anul 1830 pe insula Bembecula din Hebride, când apariția unei sirene, foarte aproape de țărmul marii, a atras pe mal o mulțime de curioși. Din nefericire, piatra aruncata de un copil a nimerit-o în cap, omorând-o.
Peste câteva zile, când cadavrul a fost aruncat de valuri pe țărm, el a fost examinat în amânunt de șeriful districtului, Duncan Shaw. Impresionat de trăsăturile ei puternic umane, acesta a hotărât ca mica sirenă să fie îngropată creștinește în cimitir. La înmormântarea ei au participat foarte mulți băștinași. Pe 5 ianuarie 1980, Alexander Gunn, un venerabil pensionar englez, se plimba pe malul mării, la circa cinci kilometri sud-est de Sandwood Bay, în Highlands, Scotia, când a zărit pe cineva, despre care a crezut la început ca este o femeie, care ședea la marginea apei, pe o stâncă. Când s-a apropiat la o distanţă de patru-cinci metri, a constatat cu stupoare că femeia avea în partea de jos a corpului coadă de pește. Cei doi și-au încrucișat privirile pentru câteva clipe, după care bătrânelul a luat-o la sănătoasa, înfricoșat de descoperirea sa.
Din ziua aceea și până când a murit, britanicul a rămas neclintit în afirmația sa: „Nu era o focă, ci o sirenă. Râdeți de mine cât vreți. Sunt sigur ca am văzut o sirenă și nu voi nega lucrul acesta pentru tot aurul de pe pământ". În 1728, Minher Van der Stell, guvernator al Moluchiei, declară că a văzut un „monstru care semăna cu o sirenă, prins la marginea mării”. El precizează: „Avea o lungime de aproximativ un metru şi jumătate şi proporţiile unei angile. A trăit după aceea într-un bazin cu apă patru zile şi şapte ore. Scotea din când în când mici ţipete care semănau cu ale unui şoarece. Nu voia să mănânce nimic, cu toate că i se ofereau peştişori, crabi, raci.
S-au găsit în bazinul său, după ce a murit, câteva excremente asemănătoare cu cele de pisică. În cartea Legendele Mării, Jean Merrien povesteşte o întâmplare petrecută în Bahamas în 1896: „La data de 31 martie , ora 8 dimineaţa, şapte oameni din echipajul vaporului se îndreaptă, la bordul unei şalupe, spre un golf micuţ pentru a pescui. În acest timp au văzut apărând, la câţiva metri de bordul şalupei, o femeie nudă, având jumătate de corp deasupra apei. Uimirea de care au fost cuprinşi marinarii nu putea fi descrisă. Oprindu-se, aşteptau ca minunata femeie acvatică să se mişte pentru a putea înţelege ce fel de fiinţă este şi a lua astfel o decizie. Aceasta, deloc intimidată, a ieşit din apă şi marinarii au putut să-i admire corpul absolut perfect.
Era o sirenă de o mare frumuseţe, cu nimic mai prejos decât cele mai atrăgătoare femei. Cu părul albastru ce îi flutura pe umeri, cu mâini graţioase, ea îşi exprima surpriza de a vedea oameni scoţând mici ţipete ascuţite. Partea inferioară a trupului, care acum se vedea ieşind din apă, se termina cu o coadă lungă şi bifurcată. Un marinar i-a aruncat o portocală, iar ea a prins-o cu ţipete de bucurie, a dus-o cu ambele mâini la gură, arătându-şi dinţii superbi şi a mâncat-o repede cu tot cu coajă. Căpitanul ambarcaţiunii a dat ordin să se vâslească spre sirenă, iar ea s-a scufundat în apă pentru a apărea apoi în spatele şalupei. I s-au aruncat şi alte portocale, pe care le-a prins şi le-a mâncat încântată.
Dar de îndată ce încercau să se apropie mai mult de ea, dispărea în apă. Atunci unul dintre marinari s-a aruncat în apă şi a înotat spre ea. Sirena, mult mai bună înotătoare, s-a învârtit în jurul lui în joacă, apărând şi dispărând, până când căpitanul a tras un glonţ care o făcu să dispară definitiv, probabil fiind rănită. Acest căpitan trebuie să fi fost, ca mulţi oameni ai mării, superstiţios, căci pentru ei a vedea o sirenă nu este un semn bun”.
Amănunte despre documentar puteți afla accesând ”Animal planet”.
|
Tweet |
Parca am vazut un film SF :))
RăspundețiȘtergere